Vasile-Movileanu-Chisinaul-vechi--featured-image--2

Cu Dragoste de Chișinău

Cu dragoste de Chişinău…

 

Trecem pe lângă toate, dar nu le vedem pe toate. Ne bucurăm de multe, dar şi mai de multe nu ştim să ne bucurăm. Pentru că nu avem timp!? Sau nu avem dorinţă sau, cine ştie de ce am avea nevoie pentru a vedea şi a nu trece indiferenţi pe lângă cele care ni se dăruiesc gratis…

Spiridon-Vangheli-si-Claudia-Partole-la-expozitia-pictorului-Vasile-Movileanu

Poate şi asta o fi fiind menirea omului de creaţie: să nu lase uitarea să se-aştearnă peste imaginea lumii?! Mi-am zis aceasta admirând expoziţia artistului plastic Vasile Movileanu, recent, în ajun de ziua Chişinăului, vernisată în incinta Primăriei municipale. Am fost la vernisaj. Nu puteam să nu vin, din respect faţă de Vasile Movileanu, care mi-a ilustrat cu multă inspiraţie câteva cărţi. Şi nu am regretat, am rămas profund impresionată de ultimele  creaţii ale pictorului, lucrări inedite, care sunt, de fapt, un sincer şi frumos monolog cromatic din dragoste de Chişinău. Poate, în acest context a fost potrivit  spaţiul ales pentru un asemenea vernisaj, deşi lucrările, pentru a fi apreciate la justa valoare, ar mai fi avut nevoie de lumină şi de mult spaţiu.

Păream, noi invitaţii (alături de tablouri(!)), nişte trecători într-o sală de aşteptare, pe lîngă care trecea preocupată de griji majore lume importantă, fără a se opri să contemple, măcar o clipă să admire peisaje unice şi irepetabile cu stradele bătrîne şi case vechi în ani. Privirea indiferentă a unora se perinda precum trece timul cu tăvălucul neîndurător şi infatuat peste trecutul urbei cu statut de capitală. O spun nu întîmplător!

Atîtea clădiri vechi, cu amprenta istoriei pe chip, au fost deja şterse de pe faţa pămîntului, demolate fără, cel puţin, a fi înveşnicite printr-o imagine fotografică.

De n-ar fi fost o neobosită Valentina Brîncoveanu să fixeze din zori şi pînă în noapte chipuri de case îmbătrînite, de n-ar fi fost un Lică Sainciuc, care ani în şir a încercat să scoată din ruinele uitării biserici şi edificii demult uitate, de n-ar fi fost, iată, un Vasile Movileanu,  care nu se îndură, asemeni colegilor săi, să lase valul ce trece (oricum trece!) să ne şteargă din memorie ceea ce le-a fost drag înaintemergătorilor noştri…

 

Am trecut de la o lucrare la alta cu chip de oaspete într-o lume a ne-uitării, o lume adunată şi memorată cu multă măiestrie şi dragoste într-un registru cromatic de către pictorul Vasile Movileanu. De altfel, l-am redescoperit într-o nouă ipostază – de artist plastic care, pe lîngă ilustraţia de carte, mai pictează şi pe pânzele memoriei. Or, după ce a încercat (şi a reuşit!) să picteze muzica, să reproducă în culori sunete şi vibraţii nearătate ochiului, acum a pictat profilul oraşului cu străzi, case şi oameni… Majoritatea tablourilor, lucrate cu o deosebită rigurozitate în acuarelă, inspiră căldură, lumină, dragoste, bucurie. Jocul luminii şi al umbrei se reflectă în culori vii, pregnante, cu tentă pastelată uneori, ademenind, fără a deranja, privirea. Mesajele –  fie de toamnă sau de iarnă, fie scăldate în lumini multicolore sau estompate, te transferă într-o lume dragă, apropiată, dar învăluită în nostalgia uitării.

Astfel, Vasile Movileanu îşi îndeplineşte discret şi cu multă dăruire datoria de om de creaţie care nu vrea să lase spaţii goale, fără de sens acestei lumi. E o muncă, o lucrare la care e bine să se gîndească fiecare om înzestrat cu darul creaţiei! Mi-a încurajat acest gând şi scriitorul drag copiilor mari şi mici Spiridon Vangheli, prezent şi dumnealui la vernisajul- promenadă pe culoarul Primăriei. De asemenea, l-am întîlnit la această plimbare cromatică şi pe poetul Dumitru Matcovschi.

Dumitru Matcovschi, Spiridon Vangheli, Vasile Movileanu, Expozitie,

Părea că trecem toţi, fiecare trăind anumite sentimente, pe lîngă o lume dintr-o altă dimensiune…

Peisaj cu stradele ademenitoare, cu o „Curte din Chişinău”, apoi cu alte curţi şi ulicioare, cu un „Negustor”, cu multpătimita „Catedrală”.

O deplasare imaginară dintr-un peisaj autumnal  într-altul învăluit în albul ninsorii, scăldat în soare sau inundat de verde, ca, în final, să revenim cu gîndul în sine, inspiraţi de  o muzică dăruită în acelaşi fel cromatic prin imagini intime cu oameni îndrăgostiţi de cântecul culorilor. Aceste lucrări amintind că orice localitate, ca şi orice om, dincolo de aparenţe, are suflet…

Nu eram prea mulţi invitaţi la acest vernisaj în ajun de sărbătoare a Chişinăului, dar faptul că ne aflam într-un spaţiu aglomerat şi alertat de probleme ne făcea să credem (cel puţin, asta am simţit-o eu) că însuşi timpul, cu obscuritatea-i, ne grăbea şi ne alunga, lăsîndu-ne doar pentru memorie fixate câteva crâmpeie cu peisaje de neuitat. Asta e!

Oricum, Vasile Movileanu rămâne a fi artistul plastic care mereu oferă lumii (mari şi mici) surprize….

Claudia Partole, scriitoare