Tag Archives: pictura

Lucrări reținute ușor de memorie

În viaţa mea a mai intrat un om prin care mă simt mai bogată. Adică prezenţa lui în lumea-mi oferă un prilej festiv de găsire, împlinire în căutările mele. E un om obişnuit, în aparenţă şi neobişnuit în realitate. Se uită la cele fireşti descoperindu-le farmecul şi încercînd să-l exprime într-un mod deosebit prin graiul cromatic. E vorba de graficianul Vasile Movileanu. O fire modestă, luminoasă, retrasă într-o lume unde toate se întîmplă aşa cum le-ar dori Dumnezeu. Şi în casa dumnealui domină o atmosferă care se deosebeşte, mi se pare, de a altor lăcaşe unde locatarii sînd frămîntaţi de grijile lumeşti într-o asemenea măsură, că pînă şi aerul pare a se încîlci printre urzelile gîndurilor. În casa lui Vasile Movileanu ai impresia că faci popas în spaţiu, adică ai sentimentul unui răgaz pe pînza ţesută de infinit. Calmul copilelor, cuminţenia de pe chipul lor şi al măicuţei lor, care mereu croşetează sau brodează ceva, inspiră o stare de linişte sufletească, care te face să crezi că e o lume dincolo de grijile de-afară ori că nu mai există alte ocupaţii decît cele ale îngrijirii de sine şi de aproapele.

Bănuiesc eu, că mîngîe lucrurile şi spiritele o lumină caldă emanată de pînzele ocrotitoare ale căminului – tablouri prin care a fost să se exprime tatăl familiei. De fiecare dată le-am văzut mai altfel, dar tot de fiecare dată m-au îmblînzit. Nu sînt nişte lucrări impozante, cu lumină orbitoare sechestată de penel, nu sunt pretenţioase. Sînt simple şi unice prin neobişnuita lor aparenţă- deschisă, dăruită ochiului care e să le încerce profunzimea. Toate lucrate în acuarelă, dar executate într-o deicată manieră – melancolică, nostalgică, şi supuse diverselor tehnologii, fapt care denotă neînpăcarea creatorului lor cu ordinarul cotidian cel al tuturora.

Lucrările lui Vasile Movileanu se reţin în memorie aşa precum se memorează melodiile frumoase după ce e să le admiri. Bunăoară, închid ochii şi am o toamnă , imagine atît de vie – cu soare revărsat într-o cristelni-ţă unde şi galbenul e mai galben, şi roşul e de-un purpuriu indescriptibil sau, alteori, alături de-o asemenea imagine, toate culorile se-amestecă născînd o nuanţă desprinsă din cele şapte culori curcubeice. O toamnă obişnuită, dar înălţată pînă la neobişnuit de imaginaţia artistică inspirată, pînă la dăruire de sine.

Toamna, lucrarea în acuarelă de care vorbesc îi e foarte dragă şi autorului. Mi-a mărturisit, că n-ar vinde-o pentru nimic în lume. De fapt îmi imaginez cît de greu i-o fi fost să se despartă şi de lucrările grafice realizate pentru o editură din Polonia şi de tabloul cu, paremi-se, gladiole, o lucrare foarte expresivă. Am admirat-o imprimată pe o peliculă, fiindcă originalul a fost cumpărat de nişte admiratori ai artei basarabene din Franţa. E frumos, am exclamat eu, dar imediat am şi întrebat: dar preţul?… Şi ,mi-a fost să descopăr pe chipul luminat abia o clipă în urmă de bucuria inspiraţiei, o uşoară umbră de tristeţe. ”… Cu părere de rău, din motive lesne de înţeles, cele mai bune lucrări le cedăm uneori pe un preţ de nimic. Şi cei din Apus sînt conştienţi de faptul că se pot căpătui cu valori cumpărate la un preţ derizoriu”, îmi mărturisi Vasile Movileanu. Alături de lumina benefică a creaţiei, umbra tristeţii se-arată şi mai pronunţată, ca o culoare rece aşternută de pictor lîngă o nuanţă fină, caldă, pastelată. De altfel o creionare – rid pe care poţi s-o descoperi la orice pas, azi, pe chipurile majorităţii, de parcă ar fi să lucreze pe feţele noastre un maestru  obsedat de necazul umanităţii. Mi- amintii de altă pînză neobişnuită şi ca tematică, şi ca inerpretare a lui Vasile Movileanu.

Am încercat împreună s-o botezăm, dar n-am mai ajuns să-i spunem – nici lupta, nici măştile, fiindcă e o interpretare biblică a satanicului fenomen de schimbare a înfăţişării de duplicitate.

Aş putea să meditez mult pe marginea lucrărilor lui Vasile Movileanu, argumentîndu-mi admiraţia. Mai ales dacă ar fi să mă opresc la grafica de carte – pasiunea şi, de fapt, profesia propriu-zisă a lui Vasile Movileanu. Şi-a făcut studiile la Institutul poligrafic din Moscova. Are scoase în lume mai bine de 30 de cărţi pentru copii ale autorilor clasici şi contemporani. Cărţi frumoase, lucrate cu multă dragoste. Desigur, admirînd originalele ilustraţiilor şi lucrul tipografiilor noastre, mi-am datseama ce mare e diferenţa între culorile închegate de pictorul-ilustrator şi imaginile apărute pentru ochiul cititorului. Nu ne rămîne decît să oftăm, fiindcă oricum nu-l putem convinge pe cititor de altceva. Grafica de carte, mi-a mărturisit Vasile, se deosebeşte foarte mult de o lucrare grafică de şevalet şi prin concepţie, şi prin idee. Dacă o lucrare, fie şi de proporţii mari, nu-ţi impune decît consacrare, o ilustraţie de carte, întîi şi întîi, te obligă să pătrunzi în spiritul creativ al autorului, apoi îmbinîndu-l cu viziunea ta artistică să completezi ceva ce a rămas suspendat între rînduri sau, poate, imposibil de redat în cuvinte.

Deşi grafica de carte îţi dictează, îmi spune Vasile Movilenu, poţi rămîne original, creînd o operă de rînd cu cea finisată de scriitor. Şi în grafica de carte se solicită participarea inspirată a creatorului de imagini. Şi dacă pe lîngă toate mai e vorba şi de cărţile pentru copii consacrarea e dublă. Lui Vasile Movileanu îi reuşeşte transferul în lumea copilăriei! Găseşte de fiecare dată cheia, cum zice el. Mai greu e pînă o găseşte. După, se îmbolnăveşte de cuvîntul scris şi, pînă nu-i dă viaţă, nu-şi găseşte alean…

Aş vrea să mă fac o dată nevăzută ochiului şi să-l urmăresc pe Vasile Movileanu în clipa ispitei, cînd stă faţă în faţă cu foaia albă, cînd încă nu ştie ce va aşterne, cînd are îndoieli dacă e pictor sau ba, uitînd toate expoziţiile la care şi-a prezentat lucrările, fiind apreciat. Ori, cum mi se destăinui el ”foaia e un miracol! E însuşi spaţiul. Abia cînd începe să vorbească acestea mă simt delegat. Îmi dispar îndoielile şi simt că am ce spune…”

O fi purtătorul unui har neîmplinit unui har neîmplinit de altceva din neamul nostru, din neamul lui, acest Vasile Movileanu, îmi zic. Poate e visul bunelului lui Simion Movileanu, pădurar din părţile Hînceştilor, care inspirat de pădurea cu lumea ei, dintr-un imbold interior, picta. Numai că n-a avut cînd se face pictor, a trebuit să colinde meleaguri străine şi reci – Siberia, unde erau înfundaţi gospodarii. Cine ştie? Oricum, poate să-i fie sufletul împăcat fiindcă visul lui şi-a găsit alean prin harul nepotului său Vasile Movileanu.

Claudia Partole (Moldova Suverană. Joi, 24 august 2000) pagina 6